Quo vadis Romania? Romania, încotro?

 Este o mare onoare să fiu aici, astăzi, în fața unui public atât de numeros.

 Ieri, când m-am întors în București, mi-am amintit de România anilor 90 – şi am remarcat cât s-a schimbat de perioada asta. Am venit la București pentru prima oară în anul 1993, într-o deplasare oficială. Am revenit apoi periodic. În 1997 m-am confruntat cu o situație dificilă, legată de lupte interne în Ministerul Trasporturilor. După acel episod, odată întors la Bruxelles, i-am spus secretarei mele să-mi amintească data viitoare că nu mai vreau sa mai pun vreodată piciorul în România!

 Și așa a fost până în 2001. În primăvara acelui an am candidat pentru postul de Șef al Delegației Comisiei Europene la Budapesta. Și, ce să vezi, am primit răspuns că am fost acceptat pentru postul de la … București! Așa că, în iunie 2001 făceam o vizită încognito la București, cu soția mea, să vedem dacă am putea trăi în România. Restul – cum se spune – e istorie.

 De la sosirea mea în octombrie 2001, cu fiecare zi care trecea, am început să iubesc tot mai mult România și oamenii ei. Am călătorit mult în țară și cred că am reușit să înțeleg ceva din România profundă și adevărată.  Totodată, am avut șansa de a lucra cu oameni competenți și dedicați, a căror primă dorință a fost să-și ajute țara. Am fost deosebit de impresionat de angajamentul tinerilor, liceeni și studenți, chiar dacă mulți dintre ei  priveau cu ochi cinici acțiunile generațilior mai bătrâne. 

 Evident, nu eram naiv. M-am întâlnit și cu oameni de un alt tip. După ce le strangeam mâna, număram să văd dacă mai am toate degetele…

 După ce, timp de cinci ani, în perioada 2001- 2006 am fost Șef al Delegației Comisiei Europene în România, numit uneori – eronat – și Ambasador UE, vin astăzi în fața dumneavoastră ca simplu cetățean, în prezent cercetător în domeniul politicilor Europene la Universitatea din Oxford.   

 Prietenul meu, Ion Caramitru m-a invitat la această conferință încă din 2008. Îmi cer scuze că l-am lăsat să mă aștepte atât de mult. N-am vrut însă să vin în an electoral, iar agenda foarte încărcată nu mi-a dat răgazul necesar. Acum, fiind la Oxford, am mai multă libertate și am timp să mă ocup și de alte teme care mă pasionează. 

 O astfel de temă este România. De aceea am încercat să fiu la curent cu tot ceea ce se întâmplă în țară, chiar dacă de la distanță, urmărind presa și discutând cu prieteni români la Bruxelles și la Oxford.

 Dragi prieteni,

 Istoria ne învață că progresul se face mai ușor și mai bine când exisă o viziune călăuzitoare care stă la baza dezvoltării unei țări. Altfel spus, lucrurile merg mai bine dacă poporul știe unde merge. De aici vine și titlul întervenției mele – România, încotro ?

 Intrebările mele sunt:

•   Există în acest moment în România o astfel de viziune călăuzitoare, împărtășită de toți românii? 
•   Știe România – cel mai nou stat membru al Uniunii Europene – încotro merge și unde vrea să ajungă?
•   Cum se hotărăște asta?

 Despre aceste întrebări vreau să discutăm în intervenția mea de astăzi.

 Însă, înainte de asta, să ne oprim puțin asupra celor întâmplate după 2006, anul în care am plecat din București.

 La 1 ianuarie 2007, România devenea al 27 – lea membru al Uniunii Europene. Am avut onoarea și plăcerea să particip la sărbătorirea acelui moment. Și vedeam deja că oamenii începeau să piardă acel sentiment al unui scop comun care îi mobilizase în anii de dinainte. Apoi, am urmărit cu îngrijorare prăbușirea coaliției din 2004, care a făcut atât de mult pentru pregătira momentului aderării. 

 Intr-un fel, această evoluție nu a fost o surpriză. Agenda comună de integrare „euro-atlantică” – dacă vreți, viziunea călăuzitoare – fusese realizată. România se întorcea la politica de zi-cu-zi – business as usual.  Și astfel s-a ratat ocazia de a dezvolta o viziune comună, pentru o Românie europeană.

 Situația aceasta s-a prelungit după alegerile din 2008, care au dus la lipsa unui guvern stabil în 2009. Apoi, România, odată cu restul lumii, s-a găsit în fața celei mai grave crize economice din 1929 încoace.

 Alegerile din 2009 au condus la o nouă situație. Președintele Traian Băsescu a fost reales și o nouă coaliție a venit la Palatul Victoria. Până la alegerile parlamentare din 2012, cu o perioadă liniștită din punct de vedere electoral, Guvernul are acum posibilitatea de a relansa dezvoltarea României.

 Dar în ce direcție trebuie relansată ?

 Cu excepția politicii, după 2006, multe lucruri au evoluat în România.

 Până la criza globală, economia a mers bine. Mă refer nu doar la creșterea PIB-ului ci și la – sau mai ales la – efectele pe care deschiderea economică le are asupra structurii sociale, mentalităților și așteptărilor de la clasa politică. 

 România are o clasă de mijloc mai puternică. Chiar dacă va exista un recul cauzat de criza economică, există deja o masă critică de cetățeni europeni pe care politica viitorului va trebui să-i reprezinte și sa-i implice.

 Calitatea serviciilor a crescut. Au apărut insule de excelență în administrație, atât în cea locală cât și în cea centrală.

 În partidele politice apar fețe noi, preocupări noi și idei noi – oameni care au toate motivele să se simtă egalii colegilor lor europeni.

Cu toate acestea, multe lucruri au rămas neschimbate, sau au evoluat într-o direcție problematică. Cauzele sunt multiple, dar din păcate, uneori, această cale greșită este prezentată și justificată ca fiind „europeană”.

 Aici e nevoie să deschid o paranteză:

 Rațiunea de a fi a Uniunii Europene este una în esență centralizatoare. În plan extern, nicio națiune din Uniunea Europeană nu poate rezista de una singură. Nici măcar Marea Britanie – țara mea – care odinioară a controlat jumătate de planetă, nu mai are destulă greutate în fața furiei globalizării și a concurenței unor mari puteri în devenire.

 În plan intern, tehnic și politic, există domenii întregi unde centralizarea este soluția rațională și legitimă pentru probleme comune: dacă fiecare țară și-ar stabili standardele de piață nu am mai avea o piață comună, cu industrii competitive la nivel global; dacă fiecare stat European ar aplica propriile reguli de concurență, nu ar mai putea avea încredere în statul vecin și și-ar apăra propriile companii în detrimentul celor din afara granițelor sale.

 Altfel spus, într-o lume a competiției dure, centralizarea  poate fi singura soluție.  

 Desigur, atunci când există centralizare, poate apărea și un risc de abuz și de îndepărtatre de realitățile locale, sau de tratare a lor cu aroganță. Pentru a evita astfel de probleme, Uniunea Europeană aplică principiul subsidiarității, care  – în esență – spune că un lucru trebuie să se întâmple acolo unde este tehnic și politic mai potrivit să se întâmple – la nivel european sau la nivelul statelor membre. În practică, atunci când Comisia Europeană propune un act normativ, trebuie să demonstreze întotdeauna că acea acțiune este mai potrivită la nivel „central” – la nivel european.  Ceea ce se vede însă mai puțin este că subsidiaritatea este o negociere care constrânge și raționalizează centralizarea, în felul acesta făcând-o legitimă, utilă, posibilă și acceptabilă. Subsidiaritatea nu înseamna automat descentralizare ci, dimpotrivă, echilibru rațional între nivelele de guvernare.

 Totuși, contextul european – chiar dacă important – nu dă răspunsul politic adecvat relansării dezvoltării și reformei. 

 In mai 2006 am primit titlul de doctor honoris causa al Universității din Iași. Am spus atunci că una dintre cele mai mari și mai frecvente greșeli ale românilor este să creadă că aderarea la Uniunea Europeană va genera automat o transformare profundă a statului, economiei și societății. Mai spuneam că integrarea europeană a avut și un efect negativ asupra României: a oferit un proiect de-a gata, scutînd clasa politică și elita intelectuală de nevoia de a judeca singure ce e de făcut pentru țară – atât în domenii specifice cât și în cea ce privește o viziune de ansamblu despre evoluția României.   

 Spuneam de asemenea că sunteți oameni liberi și că sunteți responsabili de destinul dumneavoastră și al acestei țări, că Europa este un context favorabil care vă va ajuta enorm, dar că Europa nu poate trăi și face performanță în locul dumneavoastră; că România are nevoie de un proiect politic modernizator, generat de ea însăși și nu insuflat de alții.

Înainte de 2007, lipsa unei viziuni  strategice naționale și cuprinzătoare a fost „compensată” prin proiectul „integrarii euro-atlantice”.

 După decizia de la Snagov, procesele de aderare la NATO și la Uniunea Europeană au venit cu seturi de criterii foarte clare – programe detaliate de reformă, cu calendare și termene exacte. Toate acestea cu sprijinul financiar și tehnic din partea Uniunii Europene și al instituțiilor financiare internaționale – FMI și Banca Mondială. În fine, existau rapoartele anuale de țară, publicate în toamnă, despre progresele făcute de România și de celealte țări candidate.

 Nu vreau să spun că totul a mers strună și că toate aceste eforturi au avut întotdeauna rezultatul așteptat. Uneori, schimbările n-au fost suficient aprofundate, iar actorii principali n-au acceptat cu adevărat implicațiile reformei. Poate că evaluările făcute de Comisia Europeană s-au focalizat uneori mai mult pe formă decât pe fond. Dar cu toate acestea, în multe domenii, schimbările au fost în bine.

 După 2007, contextul s-a schimbat radical. Pentru a realiza investițiile structurale necesare, România – stat membru al Uniunii Europene – beneficiază de o asistență  financiară mult mai importantă decât cea de dinainte de aderare.  Dar nu mai primește asistență tehnică pentru reforma structurilor administrative – asistență relativ eficientă în perioada de preaderare. În afara procedurii de „monitorizare și cooperare” stabilită pentru domeniul justiției, nu mai există rapoarte anuale. Numai politica economică a României – ca a oricărui alt stat membru – mai e monitorizată de Comisia Europeană și – în acest moment – de FMI. Dar nu mai există un sistem de evaluare periodică, cuprinzătoare și independentă a dezvoltării țării.  

 După aproape zece ani de benchmarking, de evaluări periodice a performanței României, fără aceste rapoarte, românii sunt un pic nesiguri despre situația reală a țării. Mai ales în ceea ce privește evoluția economiei în această perioadă de criză. Situația este normală, pentru că România este acum stat membru. Contextul însă, ridică întrebări și nu e deloc surprinzător să văd în sondaje că majoritatea populației are impresia că țara mege într-o direcție greșită.

 În același timp, văzut de la Bruxelles, rolul jucat de România în context european nu a fost unul hotărâtor. Nu este surprinzător pentru un nou stat membru, pentru că e nevoie de timp pentru a deveni un actor experimentat în sistemul decizional complex al Uniunii Europene. Totuși, la trei ani după aderare, nu sunt multe situații în care România a avut un impact semnificativ în dezbaterea politicilor europene. Iar dacă a avut un impact, acesta a fost mai degrabă rezultatul unui răspuns defensiv și nu un efort de a accelera un progres care să răspundă unor interese naționale bine definite.   

 România se găsește în fața unor provocări foarte serioase, începând cu criza economică actuală. Redresarea nu va fi ușoară și va monopoliza cea mai mare parte a eforturilor guvernului. Nu se va ajunge uşor la situația de dinainte de 2008.

 Dar această situație nu trebuie utilizată pentru a amâna dezbaterea despre strategia națională pe termen lung – dezbatere care până acum a lipsit. 

 O situație de criză poate fi o oportunitate! Mă gândesc la Marea Britanie – „ţara pe care o cunosc cel mai bine”, cum se spune in jargonul de la Bruxelles.  În anii 1943-1944, în mijlocul unui război mondial, au ieșit la Westminster două documente hotărâtoare pentru dezvoltarea postbelică a țării – Raportul Beveridge, despre noua politică socială națională și Legea Butler, despre noua politică națională de învățământ.

 Dacă așteptați ieșirea din criză înainte de a stabili noua strategie națională de dezvoltare, va fi prea târziu. E vital ca această inițiativă să înceapă azi!

 Care sunt provocările principale cărora trebuie să le răspundă această strategie – în afară de politica economică pe termen scurt? Nu am un răspuns definitiv, pentru că el trebuie să vină din nou, de la dumneavoastră, românii.  Există însă câteva elemente care ar trebui să se regăsească în această strategie:

• Consolidarea și aprofundarea procesului de reformă administrativă și judiciară – proces început în perioada de preaderare și parțial blocat după 2007
• Dezbaterea constituțională – neterminată în 2003 și redeschisă după referendumul din 2009. Ar mai fi și întrebarea dacă trebuie restrânsă doar la chestiunea parlamentului unicameral sau extinsă la structura guvernamentală și administrativă la nivel regional și local, structura sistemului juridic ș.a.m.d.
• Modelul de politică socială și aplicarea lui – sunt câteva elemente cheie pentru viitorul țării – dacă politicile de învățământ nu sunt recalibrate, există un risc semnificativ ca țara să nu devină competitivă. Astfel, nu va putea profita de apartenența la Piața Unică.  
• Domeniile principale de dezvoltare economică – cum vor fi acestea cuprinse în noua strategie la nivel european, EU2020 – succesoarea strategiei Lisabona? Care va fi contribuția României în procesul de stabilire a acestei noi strategii? Există o dezbatere pe această temă în România?
• Cum pot fi atrase valorile, care preferă să plece din România – mă refer aici la problema brain drain ?
• Care sunt adevăratele priorități ale României pe plan extern? Pe plan global, România, ca stat membru NATO și UE participă la dezbateri și își coordonează politica la Națiunile Unite cu alte state membre. Dar care sunt obiectivele românești pe plan regional? Cum va profita România de statutul său în cadrul UE pentru a le promova?  

 Sunt aceste obiective realiste și realizabile în comparație cu resursele naționale?

 Nu este suficient să faci o listă – e nevoie de un exercițiu de prioritizare, iar lista mea este clar incompletă. Poate că și ordinea ar trebui revizuită. Vă rog să o considerați doar ca pe o contribuție personală într-o dezbatere prea îndelung amânată și, cu fiecare zi, mai urgentă.

 Dar de ce este nevoie urgent de această dezbatere ?

 Revenim în istoria României, unde au existat perioade de viziune strategică – fie sub domnia regelui Carol I, fie în perioada integrării euro-atlantice – cu progrese realizate pe baza unui proiect și a unei agende. E adevărat că uneori, aceste agende au venit din afară.

 Regele Carol I era – cel puțin la început – un străin, sosit din Germania, cu idei foarte clare despre structura unui stat modern. Era un „domn străin” chemat pentru a rezolva problemele țării, chiar dacă, progresiv, a devenit un „domn al țării”. A avut o viziune și a realizat-o. Evident, exemplul nu este cel mai bun pentru secolul în care trăim, pentru că era viziunea unui singur om, chiar dacă s-a realizat în cadrul unei monarhii constituționale. 

 Într-un anumit sens, un proces similar s-a derulat în anii 1990. Cu înțelepciune, clasa politică românească a ales la Snagov, în 1993, obiectivul întegrării euro-atlantice. Astfel, România a beneficiat de sprijinul oamenilor de la Bruxelles – de la NATO și UE – în rezolvarea problemelor post-comuniste. A fost o viziune care a stat la baza dezvoltării țării pentru următorii 13 ani. Sigur, nu mai suntem în secolul 19, astfel că procesul a fost foarte diferit. Rămân însă agenda și monitorizarea din afară.       

 Acum nu mai există o agendă externă, o mână din afară, și sper că nici nu mai e necesară.

 E nevoie de soluții integrale, cuprinzătoare pentru provocările despre care am vorbit. În secolul 21, un om sau o singură instituție nu mai au legitimitatea de a propune singuri soluții pentru țară. Aceasta republica democratică – România – trebuie să-și găsească propriile răspunsuri, într-un mod cu adevărat democratic.

 Românii trebuie să hotărască, împreună, direcția în care să meargă România în urmatorii 10-15 ani.   

 Până acum au existat câteva inițiative, dar au fost incomplete. Guvernul, unele partide politice au încercat la un moment-dat să stabilească o așa numită „strategie post-aderare”. Dar aceste eforturi nu au reușit să mobilizeze un consens larg asupra obiectivelor sau acțiunilor. Mai mult, au avut tendința de a se focaliza doar pe stabilirea obiectivelor României în cadrul Uniunii Europene. Lipsa unei viziuni globale, cuprinzătoare – a unui scop strategic pentru țară au facut ca atenția să se focalizeze mai degrabă  pe tactici și obiective pe termen scurt. Astfel că, în loc să aibă un cuvânt de spus în crearea noilor politici în Uniunea Europeană, România a urmărit doar politici deja stabilite. 

 De fapt, comportamentul României față de ce se întâmplă la nivel european este mai degrabă unul reactiv. Daca-ar fi să caricaturizăm, în stilul lui Caragiale, întrebarea ar fi: Acum, dacă tot suntem membri, oare ce avem de făcut în UE ?

  Cum se stabilește o viziune ?

 In primul rând, ar trebui definite clar obiectivele dezvoltării naționale, sprijinite pe o strategie internă și un plan de acțiuni. Măsurile, acțiunile, ar trebui să cuprindă tot ceea ce decurge din statutul de membru UE dar și politicile interne și externe. 

 Obiectivele acestei strategii trebuie definite pe baza unei largi dezbateri publice la care să participe politicieni – pentru că ei sunt principalii responsabili de îndeplinirea acestor obiective, dar și societatea civilă, academică, partenerii sociali și – nu în ultimul rând last but not least – cetățenii.

 E clar că va fi practic imposibil să se ajungă la unanimitate totală în cadrul unui astfel de dialog. Dar strategia e una pe termen lung. Indeplinirea ei va fi posibilă numai dacă va beneficia de un consens larg, care să depășească granițele partidelor politice. O strategie care va reflecta interesele unui grup restrâns sau aspirații disparate este din start sortită eșecului.  

 În al doilea rând, e nevoie de obiective ambițioase și  realiste. Ambiția este importantă, pentru că România mai are încă un drum lung de parcurs până când va ajunge la nivelul altor state membre UE. Obiectivele ambițioase sunt motivante și atrag sprijin popular. Realismul trebuie să țină cont de resursele disponibile, inclusiv finaciare, care pot fi mobilizate pe o perioadă de timp – aș zice de cel puțin cinci ani. Realismul trebuie să se reflecte în coerența între obiective, și în alegerea priorităților.

 In al treilea rând, obiectivele trebuie să fie cuprinzătoare și să acopere cât mai multe domenii și paliere de politică publică. Obiectivele de politică externă vor fi semnificative numai dacă vor fi coerente cu cele interne. O abordare strategică credibilă de dezvoltare a țării va crea indicatori clari, față de care România va putea să evalueze propunerile de politici europene. Această poziționare față de interese naționale clare și fundamentate, va deschide României un rol convingător în politicile europene. 

 Nu în ultimul rând, obiectivele strategiei vor trebui susținute de un set de indicatori clari despre progresele realizate, asumați de partidele politice. Ideal ar fi să existe un consens trans-partinic asupra acestor indicatori, dar și criticile constructive despre cum se ajunge la o viziune împărtășită pot fi la fel de benefice.

 Sigur, e ușor să propui o astfel de dezbatere. Mai greu e s-o faci! Inaintea României stau însă multe greutăți și e nevoie de o viziune limpede, împărtășită asupra a ceea ce e de făcut. Numai dumneavoastră, românii, puteți ajunge la această viziune. Politicienii, intelectualii, societatea civilă, cetățenii – există un rost pentru fiecare în a crea forma și a da conținutul aceste viziuni. Iar odată creată, trebuie îndeplinită cu statornicie. 

 Aveți curajul să începeți ?